Războiul a luat sfârșit și un nou tratat de pace a fost încheiat, întrerupând din nou comunicarea între cele două lumi, cu excepția conducătorilor acestora. Atât Societatea, cât și Mulțimea încearcă să se vindece, să reconstruiască și să meargă mai departe, impunând noi legi.
Eulice, noul conducător la Mulțimii își pleacă urechea la sfătuitorul, său care nu este de acord cu cele întâmplate și care se teme de influența gemenilor asupra mamei lor, convingând-o pe aceasta să îi întemnițeze, în timp ce în Societate au loc noi restructurări și tentative de îmbunare a populației. Asta până când...
Zidul se prăbușete, creând o anarhie totală, iar Hera și Tim sunt văzuți ca principalii vinovați pentru asta. Numiți trădători și având pus preț pe captele lor, cei doi realizează că nicăieri nu mai sunt în siguranță și fug spre Deșertul Viu, o regiune care nu se afla în atenția Sistemului.
Având la îndemână doar puțin timp pe o planetă care este împânzită de oameni și creaturi metalice ce le doresc moartea, vor reuși cei doi să găsească puterea necesară să lupte în continuare?
Hera decise încă de la început să nu se atingă de ceai deloc, ci doar să roadă acele părți ale pâinii care nu miroseau extrem de tare a mucegai, căci lumina care intra în celulă era insuficientă pentru a o ajuta să vadă de unde putea mușca în siguranță.
Cu genunchii plini de sânge uscat și răni de la statul pe podeaua pietroasă și cu mâinile tremurânde, Hera mesteca un colț de pâine, gândindu-se la Castor și la Tim. Ei erau mereu prezenți în gândurile ei, chiar și când părea că totul este în zadar, iar în fiecare seară se așeza în
genunchi în mijlocul celulei cu fața spre geam și se ruga la Dumnezeu să facă o minune și să reușească să-i mai vadă măcar o dată înainte de a se stinge.
Trecuseră deja trei săptămâni, după cum numărase apusurile și toată furia ce o simțise la început se transformă în speranță, apoi în așteptare, apoi în disperare și mai pe urmă în pace. Gândul morții nu o mai speria, iar odată cu acest lucru veni și sentimentul binecuvântat al iertării. Nu o mai considera pe Eulice vinovată de nimic, ar fi vrut să aibă cum să o țină în brațe câteva momente și să îi spună că o iartă și că o pot lua de la început, dar, cu fiecare răsărit, visul acesta se năruia, căci nimeni nu venea să o scoată de acolo la ordinul ei. Se simțea uitată de lume și cu adevărat singură pentru prima dată de când se născuse. Avusese și gânduri în care își dorise să nu-l fi cunoscut niciodată pe Tim, căci trupul o durea, iar foamea îi lua mințile, dar după câteva momente realiza că nu el este vinovatul, el este acela care o iubește și o vrea
lângă el și care probabil se zbate să facă tot posibilul să o revadă, așa cum i-a promis când a plecat cu Fyhar.
| Language | Status |
|---|---|
|
English
|
Already translated.
Translated by Dianne Owen
|
